Aconcagua – santinela de piatră

Home  /  Destinații  /  America de Sud  /  Current Page
×Details

Aconcagua

ACONCAGUA.

Dacă vrei, poţi numi această aventură spre cel mai înalt vârf al emisferelor sudică şi vestică, nu doar aventura vieţii tale, ci propriul tău Everest. Să fim serioşi, câţi ajung la aproape 7.000 de m altitudine?

Pentru a te motiva suplimentar – căci fără motivaţie interioară, nimic nu merge, nu? – şi mai ales pentru a te informa corect şi cât mai complet posibil, iată câteva informaţii esenţiale pentru orice cutezător care are pe lista sa de to do in this life, și parcurgerea celui mai înalt traseu de trekking din lume, cu dorinţa de a vedea lumea de la picioarele sale de pe cel mai înalt punct al Americilor. De pe Aconcagua!

URMĂTOAREA EXPEDIȚIE SE ORGANIZEAZĂ ÎN IANUARIE 2017. Citește aici broșura electronică:

Dacă nu poți vizualiza corect linkul de mai sus, solicită de la noi broșura în format PDF.

Cei interesati ne pot contacta și la office@1001adventures.ro sau travel@1001adventures.ro

Cui se adresează această călătorie și ce ar trebui să știi?

Această aventură se adresează călătorilor temerari. Celor care apreciază drumul în sine, călătoria, mai mult decât piscul, ca obiectiv unic. Şi celor cu o oarecare experienţă montană, care nu au probleme de sănătate şi care se pot baza pe un psihic puternic în condiţii ce pot deveni extreme, căci muntele este întotdeauna misterul care ne atrage prin componentele sale de neaşteptat.

Obstacolele principale pe drumul spre vârf ţin de efectele altitudinii înalte asupra corpului fiecărui individ şi eventual de temperaturile scăzute, intensificate de vânturi. Presiunea atmosferică pe vârf este de doar 40% din presiunea atmosferică înregistrată la nivelul mării, la fel și saturația de oxigen din atmosferă.

Efectele altitudinii pot fi preîntâmpinate printr-o aclimatizare suficientă şi corectă şi acest lucru este inclus în programul planificat de noi, alocând un număr mai mare de zile printr-o suplimentare cu 3 zile alocate urcării şi încercând astfel înlăturarea oricărui efect neplăcut neaşteptat ca urmare a unei aclimatizări superficiale, precum și apariția unor costuri individuale suplimentare datorate retragerii de pe traseu.

Iar efectele temperaturilor joase, înăsprite uneori de vânturile puternice din anumite zone, pot fi contracarate printr-un echipament performant, drept pentru care sugerăm şi un “inventar la purtător”.

Aconcagua este, cu cei 6.962 de metri ai săi, cel mai înalt vârf al celor două Americi şi se află situat în lanţul argentinian al Anzilor, în provincia Mendoza, la 112 km distanţă de capitala provinciei cu acelaşi nume. Face parte din grupa celor 7 vârfuri cele mai înalte ale fiecărui continent în parte (Seven Summits).

Muntele are o serie de gheţari, cel mai complex fiind Ventisquero Horcones Inferior, cu o lungime de aproape 10 km, coborând dinspre partea sudică până pe la 3.600 m alt., aproape de Confluencia Camp. Mai există doi gheţari de dimensiuni considerabile, Ventisquero de las Vacas Sur şi Ventisquero Relinchos. Cel mai cunoscut este cel de pe partea de nord-est sau Gheţarul Polonez, o rută obişnuită de ascensiune, recomandată celor mai experimentaţi.

În termeni montaniarzi, Aconcagua este, din punct de vedere tehnic, un munte relativ facil de abordat dinspre nord, ruta respectivă putând fi parcursă fără echipament specific de alpinism. Efectele altitudinii înalte nu sunt de ignorat însă, chiar dacă nu se impune neapărat folosirea surselor suplimentare de oxygen. În funcţie de gradul de aclimatizare, răul de altitudine îi poate afecta pe unii dintre temerarii în drum spre vârf. Chiar dacă ascensiunea în sine, pe această rută, nu implică riscuri majore, pe munte există întotdeauna situaţii neaşteptate şi o serie dintre cazurile fatale se datorează faptului că unii dintre cei care se aventurează la aceste înălţimi subestimează total riscurile apărute odată cu înaintarea pe verticală şi a răcirii considerabile a aerului.

Cea mai frecventată rută spre vârf este Ruta Normală (Normal Route), pe care și noi am ales-o ca variantă de ascensiune. În anii următori, în aceeași perioadă, vom aborda pe rând celelalte variante de urcare.

A doua cea mai frecventată rută de ascensiune pe Aconcagua este aceea a Traversei Gheţarului Polonez (Polish Traverse), cunoscută şi sub denumirea locală de “Falso de los Polacos”. Această rută abordează muntele prin Valea Vacas, urcă către baza gheţarului, îl traversează şi se îndreaptă spre Ruta Normală pentru ultima parte a ascensiunii către vârf.

A treia cea mai populară rută este chiar cea a Gheţarului Polonez (Polish Glacier). Rutele spre vârf, dinspre crestele sudice şi sud-vestice sunt mai provocatoare şi faţada de sud este considerată ca fiind foarte dificil de parcurs.

Când este de mers?

Recomandările general valabile se referă la intervalul de timp dintre noiembrie şi martie. Noi am ales ca moment de plecare prima parte a lunii ianuarie, astfel încât în jurul datei de 20 ianuarie să atingem vârful.

Ce şi cum se întâmplă cu condiţia fizică şi aclimatizarea?

Aconcagua, deşi considerat ca fiind cel mai facil vârf de urcat aflat la această altitudine din punct de vedere tehnic (“Highest trek in the world), nu trebuie subapreciat sub nicio formă. Nu este la fel de facil precum Kilimanjaro, de pildă. Este nevoie de stamina, condiţie fizică şi anduranţă, precum şi capacitatea de adaptare la orice condiţii care pot apare într-un mediu natural ostil (vânt puternic, temperaturi foarte joase, lipsa confortului, staționare îndelungată în cort).

Aclimatizarea pentru altitudini atât de mari nu este ceva pentru care să ne putem antrena încă din Europa. Organismul uman se obişnuieşte cu rarefierea aerului pe măsură ce parcurgem, într-un ritm foarte lent, traseul de zi cu zi.

Dacă vrem ca această aventură să fie o plăcere şi efortul depus să fie recompensat de bucuria pe care fiecare zi o poate oferi, într-un cadru natural perfect, sunt necesare câteva pregătiri, astfel încât stările de suprasolicitare şi epuizare să rămână în parametri cât mai scăzuți.

În primul rând, înainte de a lua decizia „particip sau nu la aşa o călătorie?”, trebuie să ne analizăm individual stilul de viaţă. Dacă mişcarea, ca stil de viaţă, nu face parte din programul nostru zilnic, șansele de a rezista la un efort de anduranţă care se întinde pe minimum două săptămâni sunt destul de mici. Totuşi, de avut în vedere că este un alt fel de anduranţă, ce nu poate fi comparată cu alergarea unui maraton  de 42 de km, sau cu o altă competiţie sportivă de 4 sau 10 ore. Este un efort de anduranţă de o intensitate „lejeră”, în sensul că viteza de deplasare este foarte redusă, având în vedere condiţiile geografice specifice şi urcarea în altitudine. Trebuie să ne evaluăm individual şi să ştim exact că avem pregătirea fizică necesară sau că avem capacitatea de a ne pregăti în acest sens, astfel încât să ne stimulăm organismul şi masele de muşchi pentru o astfel de aventură.

Ca urmare, ieşirile regulate pe munte şi înnoptatul în cort, mersul susţinut pe jos şi practicarea unor sporturi precum alergarea, mountain bike-ul, înotul ar fi premizele de la care ar trebui să pornim. Apoi, se sugerează următorul tip de exerciţii:

  • care să aibă legătură cu urcarea pe teren accidentat la o înclinaţie între 30 şi 70 de grade,
  • tehnici de respiraţie care să îmbunătăţească suflul şi să întărească inima (înotul este foarte bun, alergarea pe distanţe lungi, de asemenea),
  • exerciţii cu ridicarea greutăţilor,
  • urcarea de trepte/dealuri cu rucsac în spate. Se începe cu o greutate mică, de 5 kg şi se creşte în timp până spre 15-20. Mersul pe jos cu rucsac în spate şi urcatul în altitudine cu rucsac în spate nu vin de la sine, orice organism are nevoie de o perioadă de acomodare. La început poate fi enervant, epuizant, dar prin exerciţii repetate, neagresive, se câştigă sentimentul de obişnuinţă, astfel încât rucsacul să nu mai constituie un handicap. Acest exercițiu ne va ajuta să avem și un control perfect asupra picioarelor, în condiţiile în care avem şi un rucsac de cărat în spate, și ne ajută la o mai bună menținere a echilibrului pe teren accidentat (rocă, bolovăniş, grohotiş, zăpadă pe versant).

Pregătirea psihică este la fel de importantă, pentru a evita un colaps pe traseu. Astfel, împrieteniţi-vă cu următoarele scenarii:

  • vremea nefavorabilă vă poate obliga să staţionaţi în cort, la orizontală, având la dispoziţie un spaţiu restrâns. O lectură bună, o muzică pe placul dv. sau un caiet de notiţe unde să vă descărcaţi emoţiile pot fi variante comestibile de petrecut timpul.
  • Dacă nu aţi făcut acest tip de exerciţii până acum, nu e târziu să începeţi în a vă analiza şi cunoaşte cât mai bine, a.î. să evitaţi supra- şi sub-aprecierile legate de propria dv. persoană: motivaţia, capacitatea de adaptare, anduranţa fizică şi psihică, spiritul de echipă într-un grup cu oameni pe care îi întâlniţi pentru întâia oară.
  • Fiţi sigur că lipsa confortului propriului cămin nu va constitui o problemă care ar putea degenera într-un context unde nu aveţi alte alternative.

Un alt aspect care ţine şi el de antrenamentul pentru o astfel de călătorie într-un nou univers este legat de obiceiurile alimentare. S-ar putea să descoperi că se impun noi obiceiuri alimentare care ți s-ar potrivi mult mai bine pe termen lung şi care ar determina o schimbare pozitivă nebănuită în viaţa de zi cu zi. Dieta este o chestiune individuală pe care fiecare trebuie să şi-o descopere, dar ideea de bază în acest context este găsirea unui mod de alimentare care să sprijine procesele de dezvoltare şi menţinere a energiei şi forţei pe ambele planuri: psihic şi fizic.

Aclimatizarea este o temă de discuţie care merită toată atenţia.

Nivelul de aclimatizare şi felul în care fiecare organism reuşeşte să se adapteze noilor condiţii de altitudine şi temperaturi depinde de la individ la individ, indiferent de experiența montană a acestuia sau de experiența de altitudini înalte cunoscută anterior. Fiind de regulă o călătorie organizată în grup, recomandările şi sugestiile se adresează generic tuturor şi fiecare persoană în parte va decide ce are de făcut în funcţie de cum se simte pe traseu, fiind esenţial să comunice cu liderul de grup, pentru ca acesta să poată evalua corect şi în timp util situaţia.

Se recomandă staţionarea la peste 4.000 de m cel puțin 3-4 nopți.

Pe parcursul acestor zile, nimeni nu va sta degeaba. Se vor face drumeţii lungi, se va urca în altitudine şi se va reveni tot aici pentru somnul de peste noapte. Nu există grabă, agitaţie, totul se întâmplă în ritm lejer, este un foarte plăcut context de socializare şi cunoaştere a altor montaniarzi din toată lumea care au acelaşi vis, acela de a privi o parte din lume de pe cel mai înalt vârf al Americilor.

Este posibil ca persoanele cu vârste cuprinse între 30 şi 45 de ani să beneficieze de o aclimatizare mai facilă decât cei mai tineri, motivul fiind „etatea mai potrivită” a sistemului nervos. Totuşi, aclimatizarea nu depinde de vârstă şi în orice caz nu depinde de condiţia fizică. Există persoane cărora li se recomandă să rămână 1-2 nopţi în Puente del Inca, la 2.725 m, organismul lor având nevoie de acest interval de timp pentru a se obişnui cu aerul rarefiat.

Înnoptarea în taberele aflate la altitudine mai mare, cum ar fi cea de la Nido de Condores (5.350 m) sau Berlin (5.850 m) depinde de cât de bun este nivelul de aclimatizare atins.

A nu se pierde din vedere faptul că energia consumată la coborâre este cel puţin la fel de mare ca energia necesară la urcare, mai ales că, coborârea are loc după urcare şi organismul dispune de un nivel mai scăzut de resurse. Ca urmare, coborârea trebuie tratată cu aceeaşi seriozitate și precauție, iar urcarea trebuie astfel analizată, încât la momentul în care apar suspiciuni legate de continuarea traseului, acestea să fie imediat comunicate. A se evita în mod obligatoriu atingerea vârfului într-o stare avansată de epuizare, deoarece pe vârf nu se termină traseul, acolo este abia începutul unui alt segment care implică putere şi concentrare. Succesul unei astfel de călătorii care are ca scop atingerea unui vârf montan foarte înalt stă în cunoaşterea foarte bună a propriului organism şi prevederea pe cât posibil a reacţiilor acestuia.

Atenţie la:

  • primele simptome de insomnie
  • dureri de cap
  • ameţeli, greaţă, stări de vomă
  • apatie,
  • lipsă de apetit.

Sunt simptome care pot apare la oricine, indiferent de experienţa anterioară acumulată în condiţii similare.

Recomandări de aur:

  • nu folosi diuretice sau alt tip de medicamente, dacă acestea nu ți-au fost prescrise de un medic specialist. De regulă, medicamentele ascund anumite simptome şi aparţia unui eventual edem poate fi descoperită când deja este prea târziu.
  • asigură-ţi hidratarea zilnică cu cel puţin 2 până la 5 l de lichide, de preferat apă (îți poți menţine o rezervă de apă fiartă în termosul personal).
  • preventiv, aspirina este un medicament care ajută la prevenirea constituirii cheagurilor de sânge şi este bine să ai în trusa medicală mai multe tablete.

IMPORTANT: Acest tip de călătorie exclude participarea persoanelor cu suferinţe cardiace şi a celor sedentare. Vorbim, totuși, despre Aconcagua…!

DESCRIEREA RUTEI

Locurile de campare pe parcursul Rutei Normale:

  • Puente del Inca (= Podul Incaşilor) la 2.725 m alt. Este un sătuc la marginea drumului principal, cu o serie de facilităţi, inclusiv un lodge, în Provincia Mendoza, lângă aşezarea Las Cuevas (aflată la doar aprox. 25 de km de Cerro Aconcagua). Denumirea locului provine de la o arcadă naturală care formează un pod peste Râul Vacas şi care apare şi într-o serie de schiţe din 1835 ale lui Charles Darwin. Sub aceeaşi denumire se află şi apele termale din zonă, unde şi în prezent îşi desfăşoară activitatea un mare complex de spa.
  • Confluencia, la 3.380 m alt.: este un loc de campare situat la câteva ore de mers în interiorul parcului naţional.
  • Plaza de Mulas, la 4.370 m alt., este practic tabăra de bază, considerată a doua cea mai mare din lume, după cea de la baza Everestului. Aici există mai multe corturi destinate servirii mesei, duşuri şi acces la internet. Tot aici, cei care se pregătesc pentru ascensiunea vârfului, pot fi verificaţi de către o echipă de medici, pentru a şti care este nivelul de aclimatizare la care au ajuns.
  • Camp Canadá, la 5.050 m alt., este o lodge spaţioasă deasupra taberei de bază.
  • Camp Alaska, la  aprox. 5.300 m alt.:  este un loc populat de regulă de foarte puţine corturi, dar e bine de ştiut că există, eventual ca locaţie intermediară în caz de nevoie.
  • Nido de Cóndores (”Cuibul Condorilor”), la 5.570 m alt., este una dintre taberele de campare cele mai frumoase. O univers spectacular se află deja sub picioarele noastre şi apropierea de vârf ne accelerează pulsul nerăbdării.
  • Camp Berlín, la 5.940 m alt., este genul de tabără clasică, oferind o protecţie oarecare în faţa vânturilor.
  • Camp Colera, la 5.980 m alt.  este în imediata apropiere a taberei Berlin, un loc ceva mai expus curenţilor, dar mai populat de regulă.
  • Mai sus de Colera, la peste 6.000 m alt., mai sunt locuri de staţionare în sistem camping sau bivouac (Piedras Blancas la aprox. 6.100 m şi Independencia la aprox. 6.350 m), dar sunt foarte rar utilizate şi nu oferă protecţie de nici un fel.

Ascensiunea finală porneşte de regulă din taberele aflate la înălţime mai mare, cum ar fi Berlin sau Colera, arareori din Nido de Condores.

Și dacă ai fost interesat și ai rezistat să citești până aici, te rugăm, înainte de a lua decizia finală, să urmărești și acest film de 5 de minute. Chiar dacă Aconcagua este considerat a fi cel mai înalt traseu de trekking din lume, ceea ce sună destul de bine, trebuie să-ți fie foarte clar în ce te bagi! Filmul te transpune destul de bine în atmosfera de la fața locului, și vei înțelege că nu discutăm nici măcar despre Kilimanjaro…! Vei înțelege de ce 1001Adventures nu își poate asuma nicio responsabilitate în ceea ce privește siguranța ta sau șansele tale de reușită în atingerea vârfului, atribuțiile noastre limitându-se strict la partea logistică și organizațională a acestei expediții.

Print Friendly, PDF & Email
+Gallery
+Related
+Meta