Iran are toate ingredientele ce îți pot compune o vacanță fantastică: multă istorie, cultură la tot pasul, munți superbi, modernitate și sate pierdute de civilizație, peșteri-hotel, deșert cu milioane de stele. Este imposibil să nu te îndrăgostești de această țară dar primul lucru pe care ți-l vei aminti sunt cu siguranță oamenii săi, ce te-au cucerit cu primul zâmbet.
Dacă aș avea puteri magice să schimb istoria lumii, aș pune o singură condiție mai-marilor ce iau decizii pentru noi toți: înainte de preluarea mandatului: să petreacă o săptămână într-o țară cu care este în conflict (garantând-li-se securitatea), dar fără lux, fără ghid și fără limuzină. Să se descurce singuri dintr-o alocație de backpacker! Un fel de treasure hunt diplomatic. Și la întoarcere să își asume puterea și să gestioneze conflictul cu țara respectivă. Ar mai putea oare să dea din vârful funcției lor ordine care să distrugă sute de mii și chiar milioane de vieți?
Mi-am anunțat plecarea în Iran pe ultima sută de metri, plecare privită cu dezacord, neîncredere și stupoare. Oare mi s-a terminat lista de țări de mă duc ... tocmai în Iran? Cu vreo două luni înainte de plecare au existat câteva proteste care s-au încheiat nefericit dar speram că totuși nu vor închide țara și că voi apuca să o vizitez, în ciuda avertizărilor de extremism și război cu care am fost predicată toată săptămâna.
Nu încape discuția că fosta Persie a dăruit enorm lumii în ceea ce privește cultura universală: posibil prima religie monoteistă a lumii, primul tratat de drepturile omului, fundamentele diplomației și ale ceremonialului de curte adoptate ulterior în Europa, poeți superbi, pe Aviccena (locuitor al secolului XI, precursorul medicinii moderne, ale cărui manuale au fost de referință în Europa până în secolul XVII). Ne-a dat frigiderul și sistemele de canalizare. Până și inelul de cununie tot Iran ni l-a transformat în simbol.
Iran a rămas în urma civilizației și modernității doar în presa occidentală. Imaginile cu sute de oameni ce își fac rugăciunile la marile moschei ce se mișcă ca în transă motivați de un singur gând distructiv sau oameni de știință ce pregătesc cu chef și anticipare dispozitive strategice ce ne pot trimite ușor pe toți pe lumea ailaltă ar putea reprezenta o minoritate infimă din această țară, dar cu siguranță foarte îndepărtată de esența acestei națiuni.
Infrastructura lor este ani lumină față de a noastră (cu avantaj net pentru Iran). Mergi sute de kilometri în deșert pe niște șosele impecabile, fără să vezi nici o așezare timp de mai multe ore, unde oprești la toaletă încap trei autocare simultan, iar unele autocare folosite în apropiere de capitală au incorporate monitoare la care poți să-ți alegi filmul pe care vrei să-l vezi. Te ia cu amețeală structura de șosele ce se poate observa din turnul Milad, în Teheran, al 6lea turn de comunicații ca înălțime din lume.
Într-o țară ce nu are sisteme de plată cu exteriorul (fiind sub sancțiunea embargoului) și unde nu îți poți folosi cardul de credit universal până și bunicuțele de 85 de ani folosesc cardul local.
Într-o țară în care cenzura este la ea acasă iar Facebook-ul e interzis, 70% dintre iranieni folosesc constant internetul (în România procentul e cu 10% mai mare) iar 50% au cont de Facebook. Ba mai mult, folosesc și Whatsup, Twitter, Snapchat, Instagram și Tinder. ...Acel Tinder. Pentru că restricțiile de orice fel nasc și soluții pe măsură, fiecare iranian doritor de aplicații de socializare occidentale are posibilitatea să obțină în urma unei sume modice (era aprox. 2 EUR/lună) faimosul VPN cu care se pot bucura nestingheriți de cele mai interzise aplicații. Ca să înțelegi acest lucru trebuie să vezi realitatea iraniană care nu poate fi descrisă cu totul ... aici.
M-a fascinat modernitatea Iranului așa cum te duci până la capătul lumii să observi o lume total necunoscută iar realitatea bate imaginația. Iranul este complet diferit de ce așteptam să găsesc în el. Mi s-a povestit înainte, dar mintea mea nu putea înțelege.
I-am iubit arhitectura impozantă de care sigur și Dumnezeu a rămas mulțumit, m-au lăsat fără suflare și într-o admirație profundă maiestuozitatea incredibilă a munților Zagros pe cărări puțin bătute, am savurat formele extraordinare ale deșertului sub asfințit de soare, dar nimic nu a făcut loc spațios în interiorul meu acestei părți a lumii așa cum au făcut-o oamenii săi. Și, prin limitatele mele posibilități încerc să le aduc un pic mai multă dreptate.
Am început ca orice turist cu o vizită la Persepolis – probabil cel mai fastuos oraș al Antichității, ars așa, într-o doară, de Alexandru Macedon. Am urmărit orice moment de neatenție a domnișoarelor din țara mâncătorilor de orez cu ochi oblici, venite cu fotograf și aparatură de ultimă generație pentru a reuși să mă imortalizez în faimoasa moschee roz, (veniți cu timp și chef mult la dispoziție, e o treabă care durează și nu puteți concura cu nervii și răbdarea lor). Ba am rămas vrăjită de atmosfera de sărbătoare pe care am descoperit-o într-un sanctuar religios important în Shiraz, ce m-a împins ulterior să străbat 600 de kilometri doar ca să o experimentez din nou, la Masshad. Dar nu acela a fost momentul în care a făcut click.
Într-o dimineață ploioasă era cât pe ce să îmi ratez zborul către Golful Persic. În vacanță las aproape totul pe mâna imprevizibilului și nu îmi programasem ”transferul la aeroport”. Observ că toate taxiurile sunt ocupate și ies în stradă cu tot bagajul după mine sperând că o să apară ceva. După vreo 10 încercări nereușite de a ”răpi” un taxi și o ploaie aproape torențială, în sfârșit oprește unul. Aici, spre diferență de India, nu vorbește mai nimeni limba lui Shakespeare, noroc cu limbajul semnelor! O mână care decolează și un rucsac în spate m-au adus la locația dorită, adică chiar la aeroport, deși nu mai eram chiar sigură că mai ajung. La gradul de disperare ce mi se citea pe față simțeam că tariful nenegociat din lipsă de timp crește exponențial. În Iran nu se folosește aparatul de taxat și am acceptat resemnată pierderea. La sfârșit am oferit exact suma pe care o plătisem la venire, sperând totuși că nu o să-mi ceară de trei ori mai mult. A fost prima și singura dată în viața mea când un taximetrist mi-a înapoiat mai mult de jumătate din banii pe care îi încredințasem... și mă întrebam în care lume cunoscută mie mi s-ar mai putea întâmpla așa ceva. Probabil în nici una... Și atunci am început să iubesc Iranul.
Timpul petrecut pe insula Queshm a fost fantastic – un Iran mai puțin cunoscut călătorilor, cu un aer de capăt de lume, unde se mai păstrează încă autenticitatea de Golf Persic. Formațiunile geologice deosebite te fac să crezi pe alocuri că poate ai aterizat pe o altă planetă. Aici i-am cunoscut pe Elham si Nariman, doi tineri veniți în vacanță departe de ochii părinților. Deși se cunoșteau deja și se iubeau de câțiva ani, relația lor era încă necunoscută celor două familii, fiecare fiind plecat în vacanță ”cu prietenii”, aceștia trăind și în orașe diferite. M-am bucurat când am văzut ulterior poze de la nuntă! Au avut grija de mine în orice moment de parcă eram sora lor pierdută și abia regăsită.
Cu siguranță societatea iraniană este una dintre cele mai fascinante de pe Pământ, pentru că nu se încadrează în nici un standard. E o civilizație musulmană? Modernă? Arhaică? E din toate câte un pic.
De la ei am aflat pentru prima dată că despăgubirile pentru moartea unei femei în caz de accident sunt pe jumătate față de cele oferite pentru un bărbat, că mărturia unei femei valorează jumătate decât aceea a unui bărbat, despre moștenirea inegală dată femeilor și bărbaților și chiar despre căsătoriile temporare.
Căsătorii temporare?!? E drept că sunt scrise în sharia, sau în Legea musulmană. Există o întreagă filozofie și practică a căsătoriilor temporare permise în Iran, dar acesta este subiectul unei alte dezbateri. Unul dintre ghizi mi-a povestit cum a trebuit să se căsătorească temporar cu o turistă venită să viziteze Iranul singură și care nu voia să plătească două camere la hotelul de lux pentru ea și ghid. Iranienii nu au voie să facă check-in la hotel cu un partener de sex opus decât dacă prezintă certificatul de căsătorie. Cel puțin aceasta este teoria (am învățat să spun de multe ori). Astfel încât s-au dus să-și oficieze căsătoria la judecător, căsătorie temporară în care ghidul a plătit cinci dolari miresei. Pot fi cinci dolari, douăzeci sau chiar un milion, în funcție de acordul dintre cei doi. Ghidul nu avea cinci dolari la el și a trebuit să dea fuga la casa de schimb să cumpere exact cinci dolari că așa scria în contract.
Dincolo de legile teoretice ce dau faimă acestei țări, în practică o căsătorie temporară este foarte prost privită de către societate în general, și chiar și bărbații sunt priviți depreciativ în acest caz.
La fel este și când vine vorba de cele patru soții ipotetice pe care un bărbat și le poate lua, cu condiția să le poată întreține. În primul rând, factorul economic face pentru mulți dificilă contractarea și a unei singure căsătorii, dar să viseze la mai mult de o nevastă! Însuși cel mai celebru bărbat al țării de după Revoluția Islamică a avut doar o singură soție. Pentru că m-am împrietenit cu o femeie simpatică din Teheran mi-am permis să o întreb ce ar face dacă bărbatul ei s-ar căsători a doua oară sau ar contracta o căsătorie temporară. Mi-a zis senin cu zâmbetul pe buze: îl omor!
Într-adevăr există multe discriminări între bărbați și femei în multe aspecte ale vieții publice: de la preferința ce li se dă bărbaților la angajare, la tipul de munci care sunt permise unei femei, sau banalul acces la o sală de sport. Și totuși femeile din Iran sunt moderne, lucrează chiar și pe timp de noapte, merg de zeci de ani la universitate în calitate de studente și profesoare. Dacă comparăm Iranul cu multe țări islamice, personal mi s-au părut foarte emancipate și moderne.
Cu siguranță știți că femeile din Iran trebuie să poarte hijab, adică ”îmbrăcăminte modestă”. În traducere, trebuie să-și acopere părul complet, să poarte haine acoperitoare (până la gleznă și cel puțin până la coate) și să poarte un fel de tunică. Bine ai venit la 40 de grade! Bonus: poți să-ți alegi culoarea neagră! Poți să înțelegi foarte multe doar din felul în care o femeie își poartă năframa – e posibil să nu i se vadă nici un fir de păr sau e cumva prinsă în bătaia vântului și la limita legii. Totul este o declarație politică.
Tot în Golful Persic am dat peste o mică petrecere cu câteva fete tinere, ce au venit să admire frumusețile patriei, și-au dat jos năframele și cu pletele în vânt ascultau muzică și fumau din narghilea. Petrecerile sunt ceva obișnuit în spațiul privat. De fapt, cam poți să faci de toate în spațiul privat atâta timp cât nu-ți exprimi dezacordul cu șefii națiunii.
Am umblat în lumea largă, dar dovezile de generozitate pe care le-am întâlnit în Iran sigur nu le-am mai experimentat nicăieri altundeva. Aș fi putut parcurge ziua fără să-mi cumpăr mai nimic de mâncare: din diversele sortimente de ”degustări” pe care mi le-au oferit localnicii în drumul meu pot enumera de la bomboane la sandwich-uri, biscuiți și înghețată, ca să nu mai vorbim de nelipsita invitație la ceai. Într-o zi am primit chiar un discount de 50% pentru serviciile unui ghid-șofer doar pentru că și eu la rândul meu sunt ghid. Am rămas fără replică și aproape cu lacrimi în ochi, mai ales că știam cât costă acele servicii. M-am întrebat, oare eu i-aș fi oferit la fel, dacă ar fi venit în România?
Sunt sigură că în Iran am întâlnit oamenii cei mai deschiși și prietenoși din toate călătoriile mele. Revenind cu grupuri în Iran, această impresie doar mi s-a accentuat. Nu cred să mai existe ospitalitate ca ospitalitatea iraniană...
Iată și unii dintre oamenii cu care mi-am intersectat drumul și mi-am adus aminte pe moment să-i fotografiez:
Pe doamna am cunoscut-o la una dintre cele mai faimoase moschei din Iran, denumită și Pink Mosque. Există foarte mulți voluntari din toate mediile pentru a explica oricui are nevoie să știe despre Islam. Era foarte curioasă de unde sunt, cine sunt și cu ce ”treabă” prin Iran. La sfârșit, mi-a dăruit o carte poștală cu moscheea roz, deși la fel de bine puteam să mi-o cumpăr din shop-ul alăturat.
Nu prea există discoteci prin Iran - asta nu înseamnă că oamenii nu se bucură de viață la lăsarea nopții. Se întâlnesc la malul râului, în parcuri sau centre culturale pentru o socializare autentică.
Foarte departe e gândul de război când îi surprinzi pe oameni citind poezie la lumina felinarului.
O familie iraniană venită la picnic într-un sat m-a copleșit cu atenția lor. Nu prea ne înțelegeam cu limbile vorbite, dar din fericire șisa, pepenele și zâmbetele sunt universale!
O familie de refugiați m-au invitat la micul lor dejun.
Doamna este gazda de la peșterile săpate în piatră. Fără o boabă de engleză blândețea ei m-a cucerit!
Pe unde mergi, oamenii sunt curioși să afle despre tine, țara ta, cum ai ajuns tocmai la ei și te invită la o ceașcă de ceai. Așa poți și tu să afli mai multe despre iranieni din surse sigure.
Prima reacție la intrarea în Yazd, cel mai frumos și tradițional oraș al Iranul, a fost ... de o oarecare respingere. Grupuri de femei îmbrăcate în chador-uri negre din cap până-n picioare umblau pe străzile orașului, și mă întreb: unde am ajuns? Până am întâlnit două doamne, mamă și fiică. Erau la fel de curioase despre mine cum eram eu despre ele. Chador-ul amenințător s-a transformat de îndată într-o figură maternă ce venea cu protecția la pachet.
Podurile din Esfahan sunt alt loc în care iranienii se întâlnesc la ceas de seară. Pentru a fi cu prietenii, pentru a stabili o ”petrecere ad-hoc”, pentru a auzi oameni cântând. Atmosfera este animată dar și relaxată și nici chiar prezenta subtilă a poliției religioase nu poate schimba asta.
Regele ședințelor foto iraniene este întotdeauna bărbatul, zici că-și pregătește portofoliul cu fotografii pentru o revistă celebră de modă.
În Iran trăiesc multe minorități pe lângă majoritatea persană, cum ar fi azeri, kurzi, beluchi, arabi, mai multe etnii de origine turcă și armeni, georgieni etc. Kurzii reprezintă 10% din populația Iranului iar pâinea din Kurdistan este una dintre cele mai bune pe care le-am încercat vreodată.
De obicei serviciile de taximetrie sunt o obligație anostă dar necesară pentru a mă deplasa dintr-un loc în altul, mai ales în teritorii străine. In Iran 99% dintre taximetriști s-au purtat cu mine ca și cum eram verișoara emigrată de mult pierdută de care trebuia să aibă grijă, nu numai un client. Uneori benzina era mai ieftină ca apa iar unele curse au fost mai ieftine decât călătoriile cu autobuzul din București dinainte de scumpiri.
În fiecare zi amabilitatea omului necunoscut de pe stradă m-a frapat. Cu doamna aceasta am călătorit dinspre Teheran spre o destinație puțin curtată de cetățenii străini și iranieni deopotrivă. Când am ajuns la orașul de legătură unde locuia doamna, l-a sunat pe șofer să fie sigură de ora la care vine, i-a explicat ”despre mine” și a stat o bună bucată de timp cu mine ca să se asigure că nu ratez singurul autobuz al zilei. Cum să nu fii recunoscător?!
Poate abilitatea de a deveni vedetă a făcut ca Iranul să devină una dintre destinațiile mele de suflet. În acest minibus doar eu vorbeam limba lui Shakespeare și din păcate nu și pe a lui Hafez, dar acest detaliu minuscul nu le-am împiedicat pe doamne să mă întrebe câte în luna și în stele și să îmi arunce priviri dulcegi. Odată ajunsă la destinație într-un sat fără hotel și fără casă de oaspeți și cu ambele telefoane pe linie moartă s-au îndreptat spre mine mai multe mâini, care erau dispuse să mă ducă la ele acasă.
În acel sat mi-am petrecut noaptea la un cuplu mai în vârstă care aveau casa chiar în centrul satului. Am aflat între timp că ajunsesem la unchii persoanei la care făcusem rezervarea inițială și că nu am nimic de plătit, fiind invitata lor. M-au chemat la cină, mi-am lăsat toate posesiunile lumești din acea călătorie și am dormit într-o cameră fără zăvor. Cuplul avea doi fii majori, din care unul era doctor în Teheran iar lângă fotografia lor se odihnea și fotografia fostului șef de stat religios. Am știut atunci că sunt oameni buni și că o să fiu în siguranță. Când am plecat i-am lăsat bineînțeles banii de cazare, nerespectând indicațiile nepotului, pentru care mi-au mulțumit și nici nu le-au aruncat o a doua privire. Toate acestea... nu au preț.
Ei sunt Elham și Nariman, prietenii mei ce m-au plimbat pe insulele Qeschm și Hormuz, de la care am învățat despre societatea iraniană și de la care am deprins ușor și cu bucurie, încrederea în această țară unde omul a sfințit locul.
"Câțiva turiști/călători în plus sau în minus nu vor schimba niciodată Iranul. Dar e posibil să îți schimbe ție percepția despre ospitalitate și viziunea asupra lumii. "