Una dintre primele informații pe care le-am aflat despre Depresiunea Danakil a fost faptul că sunt destui asiguratori de călătorii ce nu acoperă plimbarea aici. Asta pentru că că se află în apropierea unei zone de conflict de zeci de ani. Abia în 2018, după o istorie tumultoasă de mult război și foarte puțină pace, Etiopia și Eritreea au ajuns la un acord de neagresiune, pe care l-au respectat temporar.
Binențeles, am început să fiu atrasă de această ideea ca de un magnet! Vroiam să cunosc două locuri extrem de fierbinți de pe Terra: vulcanul Erta Ale și Dallol.
Vulcanul Erta Ale deținea unul dintre cele opt lacuri de lavă ce există pe pământ iar Dallol este ”norocosul” câștigător al celei mai ridicate temperaturi de pe pământ, media ajungând undeva la 35 de grade celsius.
"Povestind ulterior unei prietene din Etiopia despre aventura mea, mi-a spus cu admirație că deși născută și crescută în Etiopia, nu i-ar fi trecut niciodată așa ceva prin cap!"
În primul rând datorită războiului. Eritreea a fost în repetate rânduri sub aceeași administrație ca și restul Etiopiei, mai întăi în perioada medievală, pe timpul ocupației italiene și apoi în după independența Etiopiei a revenit din nou sub tutela acesteia. Din 1993 Eritreea și-a câstigat independența, ce a fost urmată de un scurt război la sfârșitul anilor 90 și apoi de o tăcere dușmănoasă condimentată destul de des cu victime colaterale în cadrul unui conflict de graniță ce părea să nu aibă sfârșit.
În al doilea rând, depresiunea Danakil este un fel de stat în stat, un no-mans-land stăpânit de războinicele triburi Afar, ce se ocupă cu creșterea animalelor. Caracterul inospitalier al regiunii s-a lipit de sufletul locuitorilor săi. La începuturile Islamului arabii au ajuns și pe aceste meleaguri, astfel localnicii sunt adepții lui Mahomed. Este cea mai săracă regiune din Etiopia și una dintre cele mai oropsite din Africa - Statul nu prea se înghesuie să îi ajute cu îmbunătățirea vieții lor și nici să rezolve conflictele locale. Deși nu au o autonomie formală – cei din triburile Afar sunt împărțiți între Etiopia, Eritreea și Djibuti, guvernul intervine arareori. În concluzie, cam ești pe cont propriu!
Singura modalitate de a vizita depresiunea Danakil este prin intermediul unei agenții de turism, care pe lângă șoferi, ajutoare de cămile, ghizi, bucătari, mai tocmește și pază armată. În prima vizită, conflictul era proaspăt dezarmat și nu am remarcat prea mulți cu Kalashnikov în jurul nostru. Chiar și așa, siguranța și fericirea călătorului depinde de ceva noroc, de ploconul adus (ce fluctuează, în funcție de cât de bine dispus este șeful tribului în ziua cu pricina) și nu în ultimul rând de diplomația și drăgălășenia agenției locale în relația sa cu tribul.
Decizia este simplă: ori traversezi Mediterana până în Cornul Africii și te mulțumești să vezi ce poți, și tai din program partea cea mai spectaculoasă din Etiopia sau zici trei ”Tatăl nostru” respiri adânc și te lași pe mâna destinului.
Exact asta fac și eu: descopăr o lume inospitalieră, dar magică.
Pe aceste meleaguri nefavorizate de orice fel de dezvoltare singura modalitate de a ajunge peste tot este cu ajutorul unui jeep. Iar pentru ca ghid la ghid trage, mă trezesc chiar în jeep-ul organizatorilor.
Prima oprire este la ”minele de sare” – de fapt o întindere plată de sare, ce este împrăștiată cu generozitate în regiune. Plouase de curând iar jeepul pare că plutește între nori și sare, undeva la capătul pământului. Danakil este rezervorul de sare al întregii Etiopii, materie primă pentru toate gospodăriile din țară.
Dau ochii cu o caravană de cămile. Oamenii ei lucrează cu sârg în ”deșertul de sare” și taie organizat bucăți de sare de patru kilograme. Mă apucă un sentiment de neputință. Aflasem deja că există în prezent o sută de milioane de oameni ce muncesc în condiții de sclavie și cu siguranță mi s-au perindat în fața ochilor reprezentanții lor nevăzuți și neștiuți.
Dar parcă niciodată nu m-a izbit în față realitatea crudă a acestei afirmații. Văd oameni ce vin de la două ore distanță cu cămilele ca să recolteze sarea. La 35, 40 și chiar mai multe grade robesc cu ciocanele pentru a tăia bucăți din sare. De multe ori sarea le intră în ochi și dacă sunt norocoși, au apă cu care să se curețe. Cei mai mulți au deja probleme cu vederea, deșertul Danakil nu vinde ochelari de protecție! Trudesc de dimineața devreme și până seara târziu, atât cât să-și acopere cele trei mese zilnice precare. Dacă au noroc pun și un ban deoparte pentru transport. Pentru pușculiță nu rămâne nimic.
Parcă nu-ți mai vine să-ți faci selfie cu cămile sau cu oamenii care își duc povara tăcut, în ritmul ciocanelor ce sfârtecă crusta de sare a pământului...Mulțumești doar Celui de sus că vezi cu ochii tăi Danakilul și te poți bucura de cât noroc ai avut în viață! Prezența noastră este totuși binevenită deoarece așa ajung la ei mai multe sticle de apă pentru nevoile lor.
Odată făcut plinul, caravana pleacă spre cel mai apropiat oraș, la 80 de kilometri distanță, de unde sarea este distribuită mai departe în Etiopia. Dromaderilor le ia aproximativ trei zile să ajungă la destinație. În fiecare an se extrag din depresiunea Danakil aproape un milion și jumătate de tone de sare.
Sarea extrasă de pe suprafață aparține comunităților Afar. Au încercat companii să vină cu tehnologii moderne pentru o exploatare mai ușoară a sării, dar asta ar însemna și sfârșitul monopolului Afar asupra acestui important zăcământ și orice încercare a fost respinsă. Ce-i drept, sarea nu mai aduce la fel de multe avantaje financiare ca pe vremuri! Cu inima strânsă mă întorc la jeep și încerc să mă concentrez la ce urmează.
Ajungem la cel mai fierbinte loc de pe pământ. Mă dau jos din jeep și simt deja cum mă scufund, căldura topește totul în jurul meu. Verific: oare mai respir? Soarele aproape apune, termometrul arată patruzeci de grade - și suntem în ianuarie. Înaintăm pe un teren de forme ciudate ce devine din ce în ce mai colorat până ajungem la primele bazine de ape sulfurice.
Primim instrucțiuni precise, repetate și de bun simț. De data asta merg exact pe drumul bătut, strict pe potecă și nu sar la selfie. Un picior greșit în acid sulfuric și ajungi din paradis în abisul infernului, pentru că primul ajutor real e la multe ore distanță.
Te uiți și rămâi cu gura larg deschisă. Pare că un pictor celest a dat o raită pe Pământ și, plictisindu-se prin Danakil, a amestecat într-o perfectă armonie cele mai extraordinare culori pe care le-a dăruit vreodată Mama-Natură. Respiri și admiri, admiri și respiri.
Un apus de soare memorabil pune capăt zilei și ne îndreptăm spre primul hotel din circuit, un pat de rogojină dotat cu un cearșaf de alungat țânțarii. Sala de baie era enormă, cât puteai vedea cu ochii, cu pereți transparenți. Toate sub cerul liber. Profit de apariția întunericului pentru a vizita ”sala de baie” și dau cearșaful la o parte. E prea cald și nici picior de țânțar.
A treia țintă cu totul memorabilă din această escapadă în ținuturi periculoase este ascensiunea pe vulcanul Erta Ale, unul dintre puținii vulcani ai acestei lumi ce deține un lac de lavă. Deși avem de parcurs doar 50 de kilometri, drumul ne ia cea mai mare parte din zi, cu jeepul pe câmpurile de lavă (din fericire, uscată). Șeful regiunii ne amintește că suntem la el acasă și ne face cadou kilometri extra. Cum toate merg aici după voința și cheful său, a hotărât ca ghidul nostru să îi aducă nemijlocit ”taxa de trecere”, deși își trimisese la înaintare oamenii lui și ne-ar fi scutit de un ocol mare. Probabil nu s-a trezit bine dispus astăzi.
Ajungem totuși la timp în satul de la baza vulcanului. ”Satul” este o adunătură de colibe din piatră vulcanică și vreascuri adunate de prin împrejurimi, unde ni se pregătesc cina și cămilele ce urmează să fie hamalii noștri pentru transportarea mobilierului de dormit pe vulcan.
Pe întuneric pornim încet la drum, o plimbare lejeră pe un câmp de lavă. Când și când îmi mai aduc aminte că merg pe teren minat, oricând posibil să facă spectacol, cu mine pe post de vedetă și ”pagubă colaterală”. Adrenalină ca la mama acasă, ce mai! După aproximativ trei ore de mers cu o înclinație minimă ajungem chiar deasupra vulcanului. Ne instalăm ”paturile de campanie” sub formă de saci de dormit și coborâm pe trepte de lavă lucrate chiar în buza vulcanului.
Imaginează-ți cum ar fi să stai pe marginea unui pahar cu foc adormit, ce trimite constant rafale de aer sulfuros și tu fascinat, în loc să fugi să-ți salvezi pielea, te simți incapabil să te miști, ca o victimă hipnotizată de un miraj seducător fatal. Efectiv, e greu să explici cum e să stai pe muchia vulcanului de unde vezi bucăți incandescente de lavă. Încă 20 de centimetri și plonjezi în piscina de foc.
Deși sosirea mea a coincis cu o lipsă de vizibilitate a lacului de lavă – ce după o erupție în 2017 s-a ascuns temporar, a fost o experiență unică să dorm chiar în gura unui vulcan. La Erta Ale nu există bare de protecție, garduri sau alte elemente de civilizație, ci experimentezi natura în costumul gol-goluț cu care a înveșmântat-o Cel de sus. Sunt încântată să vă spun că lacul de lavă s-a refăcut și își așteaptă (sper neinteresat) vizitatorii.
După o noapte specială, soarele răsare din nou. Erta Ale, impunătoarea noastră gazdă ne permite să ne retragem și să ne continuăm periplul prin Etiopia și prin viață.
Pentru că mi-a plăcut așa mult sub cerul liber, petrec încă o noapte la malul lacului Afrera, ce vine cu upgrade la duș cu apă caldă și piscină, toate naturale. Experimentez apa caldă ce vine dintr-un izvor termal ce se varsă în lac și realizez că Danakil este chiar un vis împlinit.
"Danakil rămâne unul dintre cele mai fascinante locuri în care am pus piciorul vreodată, și mă simt privilegiată că, în ciuda locului lipsit de ospitalitate am trăit momente cu adevărat unice. Chiar dacă nu este o destinație pentru oricine, cei care o vizitează rămân cu amintiri ce țin măcar o viață. "