Din trecut în prezent: cea mai tare sărbătoare incașă a tuturor timpurilor

Actualizată în: 25 Aug. 2021


Prima mea experiență cu Inti Raymi a fost chiar la începutul carierei mele în Cusco. Habar n-aveam cu ce se mănâncă dar trebuia să organizez toate activitățile pentru cel mai important (credeam eu pe atunci) eveniment anual din fosta capitală a Imperiului Incaș și să nu pierd nici un turist în timpul operațiunilor! Doar eram director de agenție!

E drept că primii ani nu prea mi-am bătut capul cu semnificația filozofică a acestui moment fiind mai preocupată să număr turiști, bilete, ghizi, autovehicule și combinații între cele. Ca să fiu sinceră eram mult mai fascinată de zilele premergătoare sărbătorii propriu-zise, când străzile orașului se umpleau de culoare, muzică și dans realizate de diferitele școli de dans ale instituțiilor din Cusco. Abia mai târziu, m-am dus și eu ca o cusqueña de rând să privesc spectacolul din vârful dealului (cum sunt locurile mai ieftine la teatru, în cazul acesta gratis).




Dar ce este de fapt această sărbătoare a soarelui (așa se traduce din quechua Inti Raymi )? La prima vedere pare că cea mai semnificativă sărbătoare a imperiului andin s-a transformat în zilele noastre într-o atracție turistică importantă și profitabilă.

În vremurile apuse ale mărețului Tawantinsuyo – cum se numea pe vremuri imperiul, se organizau evenimente pe tot parcursul anului, dar cel mai cel dintre ele era dedicat solstițiului de iarnă, ce are loc în fiecare an pe 21 iunie în emisfera sudică.

În Cusco se făceau pregătiri intense pentru a întâmpina ziua solstițiului, ce era începutul unor sărbători de cel puțin nouă zile, dacă nu durau chiar o lună. Regele incaș era considerat fiul soarelui și principalul protagonist al acestor ceremonii. Acesta ținea post și timp de trei zile mânca doar anumite ierburi și porumb, și bea doar apă. Tradiția spune că postul acesta trebuia însoțit de abstinență cât și cu interzicerea de a folosi focul.






În ziua solstițiului regele se ducea dis-de-dimineață în Piața Principală și aștepta în genunchi apariția Zeului-Soare (adică a tatălui său), în onoarea căruia se făceau toate aceste ceremonii. Odată ce apărea, regele îi oferea o băutură ritualică din chicha într-un vas ceremonial de aur și apoi aceasta era transportată în Templul Soarelui. Chicha este elixirul preferat al țăranului andin produs din porumb fermentat și scopul său ceremonial s-a menținut până astăzi. Incașul și nobilimea gustau chicha din alt vas pregătit special în acest scop.

După acest toast divin, incașul și suita lui se îndreptau spre Templul Soarelui, pentru a realiza aici ritualuri specifice. Era momentul în care se aduceau la templu drept ofrande mult aur, argint sau chiar oameni de către reprezentanții tuturor provinciilor. Oamenii nu erau aduși pentru a fi sacrificați, ci doar folosiți în rețeaua atât de bine organizată a Imperiului Inca. Astăzi i-am numi ”forță de muncă specializată”.

Urma un alt moment important, acela al sacrificiului ritualic. Deși pe durata sărbătorilor se făceau multe sacrificii de animale, ce erau apoi destinate saturării mulțimilor, cel mai important sacrificiu era făcut chiar de către Inca. Animalul sacrificat era o lamă neagră, căreia incașul îi scotea inima încă bătând din piept. Ritualul acesta era foarte important, deoarece fiul soarelui deslușea aici semnele viitorului: dacă inima lamei bătea normal și sănătos, urma un an bun, liniștit și cu recolte bune. În schimb, dacă inima nu mai bătea se puteau aștepta la războaie și nenorociri, caz în care ceremoniile continuau într-o atmosferă de tristețe.




Această tradiție a fost ”importată” în spectacolul de acum al Inti Raymi dar și în ceremoniile ce se mai practică în zilele noastre în sufletul Anzilor de către oamenii locului. Pe lângă acest ritual, decapitarea era chiar o sacrificare de treabă!

Faptul că soarele răsărea din nou în ziua solstițiului după cea mai lungă noapte din an era un alt semn favorabil guvernării. Cu razele acestuia se crea foc nou și pur cu ajutorul unor brățări de aur ce se încălzeau la căldura soarelui și direcționau căldură spre un bumbac special pregătit ce lua apoi foc. Focul nou se distribuia pe tot teritoriul imperiului și era păzit cu gelozie și abnegație de preotesele templelor. Dacă în schimb soarele nu își făcea apariția și erau nevoiți să producă foc prin frecarea lemnelor, era un semn de rău augur pentru împărăție și prevestea mari necazuri. Chiar și acum lumea Anzilor încă mai funcționează în baza semnelor prevestitoare, dar despre asta poate vă povestesc cu altă ocazie.

Gurile rele spun că această sărbătoare avea importanță nu numai religioasă, dar mai ales politică și ideologică. Regii cuceriți ai altor etnii de pe tot cuprinsul imperiului trebuia să-și prezinte omagiile Zeului-Soare, iar zeii lor erau subordonați zeului incaș, la fel cum la rândul lor ei înșiși erau subordonați regelui incaș.





La începutul cuceririi spaniole acest obicei anual a fost tolerat într-o formă mai rudimentară până la asasinarea ultimului lider inca, în secolul XVI. Această sărbătoare se desfășura și pe întreg teritoriul imperiului ceva mai puțin fastuos și marca ceremoniile recoltei. Grandoarea ceremonialului a dispărut cu totul dar continuitatea s-a păstrat prin țăranul andin, ce a găsit în bucuria zilelor soarelui o formă de protest împotriva unei stăpâniri străine ce l-a umilit prea mult. Evident, cu mai puțin fast și fără aur, dar cu multă credință și dârzenie.

Una dintre principalele tradiții asociate acestei ceremonii în capitala incașă era scoaterea în pelerinaj a mumiilor defuncților regi inca. Aceștia erau mumificați după moarte într-o poziție ghemuită cu genunchii sub bărbie și purtau haine fastuoase și semnele puterii pe care au avut-o în viață. Pare un roman science fiction al trecutului, dar orice rege defunct își păstra pământurile, casele, servitorii și femeile, ca și cum ar fi fost încă în viață. Deși istoria a pierdut de mult urma mumiilor inca - un mister rămas fără răspuns - amintirea lor s-a strecurat neobservată în noile ceremonialuri impuse de cuceritorii spanioli. Cunoscătorii (și nu sunt puțini) știu și venerează în continuare simbolurile andine ascunse la vedere în creștinism.

În actualitate, fiecare an pe 24 iunie (cu excepția anului despre care nu vorbim) este o nouă ocazie de a sărbători Inti Raymi în Cusco, reprezentând succesul unei campanii de prin anii '40. Intelectualii de stânga s-au gândit să revalorifice rădăcinile indigene și tot ceea ce ține de trecut. Era o perioadă în care omul de rând se rușina cu trăsăturile sale indigene și își dorea să fie mai mult spaniol și să se identifice cu moștenirea cuceritorilor. Se pare că efortul lor au dat roade și cusqueños și-au redescoperit istoria și s-au îndrăgostit din nou de ei înșiși!

În actualitate ceremoniile dedicate Inti Raymi încep în fostul templu al soarelui -Qoricancha. Aici își prezintă omagiul reprezentanți ai celor patru regiuni ale imperiului iar regele inca declară deschisă festivitatea. Momentul culminant, care depășește în popularitate chiar și solemnitatea declarației incașului este apariția indigenelor din junglă, cu cel mai de succes tricou al tuturor timpurilor – topless.


Ceremonialul continuă în Plaza de Armas, unde incașul citește viitorul în frunze de coca (o activitate uzuală a șamanilor contemporani, e ca și cum ar citi programul la televizor sau promisiunile politicienilor). După acest moment divinatoriu suita inca (urmată de cea turistică) urmează drumul Saqsaywaman-ului unde are loc ceremonialul sacrificării lamei negre ce este urmată de multe dansuri și voie bună. Puteți sta liniștiți, nici o lamă nu a fost rănită cu ocazia evenimentelor!

Saqsaywaman – sau Sexxyyy Womaaan mai pe înțelesul turistului este în competiție pentru cea mai fascinantă construcție inca a tuturor timpurilor, dacă luăm în calcul complexitatea sa arhitectonică. Probabil Machu Picchu este mai celebru și datorită aurei sale de mister cu care este înconjurat perpetuu. Cât și-au bătut capul zeci de echipe de arheologi, istorici, antropologi, ufologi și gură-cască nu au găsit răspunsuri fezabile cu privire la existența unor blocuri de cel puțin 120 de tone și cum acestea au fost integrate perfect în construcție. Poate de aceasta i se spune și ”Fortăreața Zeilor”, dar - ca și în alte cazuri – răspunsul complet nu-l vom afla niciodată.

Deși inițial demersul de a reintegra Inti Raymi în viața fostei capitale inca a fost gândit pentru locuitorii acesteia, turismul fiind practic cvasi-inexistent în 1944, când s-a reluat pentru prima dată ceremonialul, localnicii au cam fost înlocuiți în marea sală de spectacole de la Saqsaywaman cu turiști de prin țări străine, care își permit să plătească costul piperat al biletelor din zilele noastre.