Prima mea experiență cu Inti Raymi a fost chiar la începutul carierei mele în Cusco. Habar n-aveam cu ce se mănâncă dar trebuia să organizez toate activitățile pentru cel mai important (credeam eu pe atunci) eveniment anual din fosta capitală a Imperiului Incaș și să nu pierd nici un turist în timpul operațiunilor! Doar eram director de agenție!
E drept că primii ani nu prea mi-am bătut capul cu semnificația filozofică a acestui moment fiind mai preocupată să număr turiști, bilete, ghizi, autovehicule și combinații între cele. Ca să fiu sinceră eram mult mai fascinată de zilele premergătoare sărbătorii propriu-zise, când străzile orașului se umpleau de culoare, muzică și dans realizate de diferitele școli de dans ale instituțiilor din Cusco. Abia mai târziu, m-am dus și eu ca o cusqueña de rând să privesc spectacolul din vârful dealului (cum sunt locurile mai ieftine la teatru, în cazul acesta gratis).
Dar ce este de fapt această sărbătoare a soarelui (așa se traduce din quechua Inti Raymi )? La prima vedere pare că cea mai semnificativă sărbătoare a imperiului andin s-a transformat în zilele noastre într-o atracție turistică importantă și profitabilă.
În vremurile apuse ale mărețului Tawantinsuyo – cum se numea pe vremuri imperiul, se organizau evenimente pe tot parcursul anului, dar cel mai cel dintre ele era dedicat solstițiului de iarnă, ce are loc în fiecare an pe 21 iunie în emisfera sudică.
În Cusco se făceau pregătiri intense pentru a întâmpina ziua solstițiului, ce era începutul unor sărbători de cel puțin nouă zile, dacă nu durau chiar o lună. Regele incaș era considerat fiul soarelui și principalul protagonist al acestor ceremonii. Acesta ținea post și timp de trei zile mânca doar anumite ierburi și porumb, și bea doar apă. Tradiția spune că postul acesta trebuia însoțit de abstinență cât și cu interzicerea de a folosi focul.
În ziua solstițiului regele se ducea dis-de-dimineață în Piața Principală și aștepta în genunchi apariția Zeului-Soare (adică a tatălui său), în onoarea căruia se făceau toate aceste ceremonii. Odată ce apărea, regele îi oferea o băutură ritualică din chicha într-un vas ceremonial de aur și apoi aceasta era transportată în Templul Soarelui. Chicha este elixirul preferat al țăranului andin produs din porumb fermentat și scopul său ceremonial s-a menținut până astăzi. Incașul și nobilimea gustau chicha din alt vas pregătit special în acest scop.
După acest toast divin, incașul și suita lui se îndreptau spre Templul Soarelui, pentru a realiza aici ritualuri specifice. Era momentul în care se aduceau la templu drept ofrande mult aur, argint sau chiar oameni de către reprezentanții tuturor provinciilor. Oamenii nu erau aduși pentru a fi sacrificați, ci doar folosiți în rețeaua atât de bine organizată a Imperiului Inca. Astăzi i-am numi ”forță de muncă specializată”.
Urma un alt moment important, acela al sacrificiului ritualic. Deși pe durata sărbătorilor se făceau multe sacrificii de animale, ce erau apoi destinate saturării mulțimilor, cel mai important sacrificiu era făcut chiar de către Inca. Animalul sacrificat era o lamă neagră, căreia incașul îi scotea inima încă bătând din piept. Ritualul acesta era foarte important, deoarece fiul soarelui deslușea aici semnele viitorului: dacă inima lamei bătea normal și sănătos, urma un an bun, liniștit și cu recolte bune. În schimb, dacă inima nu mai bătea se puteau aștepta la războaie și nenorociri, caz în care ceremoniile continuau într-o atmosferă de tristețe.
Această tradiție a fost ”importată” în spectacolul de acum al Inti Raymi dar și în ceremoniile ce se mai practică în zilele noastre în sufletul Anzilor de către oamenii locului. Pe lângă acest ritual, decapitarea era chiar o sacrificare de treabă!
Faptul că soarele răsărea din nou în ziua solstițiului după cea mai lungă noapte din an era un alt semn favorabil guvernării. Cu razele acestuia se crea foc nou și pur cu ajutorul unor brățări de aur ce se încălzeau la căldura soarelui și direcționau căldură spre un bumbac special pregătit ce lua apoi foc. Focul nou se distribuia pe tot teritoriul imperiului și era păzit cu gelozie și abnegație de preotesele templelor. Dacă în schimb soarele nu își făcea apariția și erau nevoiți să producă foc prin frecarea lemnelor, era un semn de rău augur pentru împărăție și prevestea mari necazuri. Chiar și acum lumea Anzilor încă mai funcționează în baza semnelor prevestitoare, dar despre asta poate vă povestesc cu altă ocazie.
Gurile rele spun că această sărbătoare avea importanță nu numai religioasă, dar mai ales politică și ideologică. Regii cuceriți ai altor etnii de pe tot cuprinsul imperiului trebuia să-și prezinte omagiile Zeului-Soare, iar zeii lor erau subordonați zeului incaș, la fel cum la rândul lor ei înșiși erau subordonați regelui incaș.
La începutul cuceririi spaniole acest obicei anual a fost tolerat într-o formă mai rudimentară până la asasinarea ultimului lider inca, în secolul XVI. Această sărbătoare se desfășura și pe întreg teritoriul imperiului ceva mai puțin fastuos și marca ceremoniile recoltei. Grandoarea ceremonialului a dispărut cu totul dar continuitatea s-a păstrat prin țăranul andin, ce a găsit în bucuria zilelor soarelui o formă de protest împotriva unei stăpâniri străine ce l-a umilit prea mult. Evident, cu mai puțin fast și fără aur, dar cu multă credință și dârzenie.
Una dintre principalele tradiții asociate acestei ceremonii în capitala incașă era scoaterea în pelerinaj a mumiilor defuncților regi inca. Aceștia erau mumificați după moarte într-o poziție ghemuită cu genunchii sub bărbie și purtau haine fastuoase și semnele puterii pe care au avut-o în viață. Pare un roman science fiction al trecutului, dar orice rege defunct își păstra pământurile, casele, servitorii și femeile, ca și cum ar fi fost încă în viață. Deși istoria a pierdut de mult urma mumiilor inca - un mister rămas fără răspuns - amintirea lor s-a strecurat neobservată în noile ceremonialuri impuse de cuceritorii spanioli. Cunoscătorii (și nu sunt puțini) știu și venerează în continuare simbolurile andine ascunse la vedere în creștinism.
În actualitate, fiecare an pe 24 iunie (cu excepția anului despre care nu vorbim) este o nouă ocazie de a sărbători Inti Raymi în Cusco, reprezentând succesul unei campanii de prin anii '40. Intelectualii de stânga s-au gândit să revalorifice rădăcinile indigene și tot ceea ce ține de trecut. Era o perioadă în care omul de rând se rușina cu trăsăturile sale indigene și își dorea să fie mai mult spaniol și să se identifice cu moștenirea cuceritorilor. Se pare că efortul lor au dat roade și cusqueños și-au redescoperit istoria și s-au îndrăgostit din nou de ei înșiși!
În actualitate ceremoniile dedicate Inti Raymi încep în fostul templu al soarelui -Qoricancha. Aici își prezintă omagiul reprezentanți ai celor patru regiuni ale imperiului iar regele inca declară deschisă festivitatea. Momentul culminant, care depășește în popularitate chiar și solemnitatea declarației incașului este apariția indigenelor din junglă, cu cel mai de succes tricou al tuturor timpurilor – topless.
Ceremonialul continuă în Plaza de Armas, unde incașul citește viitorul în frunze de coca (o activitate uzuală a șamanilor contemporani, e ca și cum ar citi programul la televizor sau promisiunile politicienilor). După acest moment divinatoriu suita inca (urmată de cea turistică) urmează drumul Saqsaywaman-ului unde are loc ceremonialul sacrificării lamei negre ce este urmată de multe dansuri și voie bună. Puteți sta liniștiți, nici o lamă nu a fost rănită cu ocazia evenimentelor!
Saqsaywaman – sau Sexxyyy Womaaan mai pe înțelesul turistului este în competiție pentru cea mai fascinantă construcție inca a tuturor timpurilor, dacă luăm în calcul complexitatea sa arhitectonică. Probabil Machu Picchu este mai celebru și datorită aurei sale de mister cu care este înconjurat perpetuu. Cât și-au bătut capul zeci de echipe de arheologi, istorici, antropologi, ufologi și gură-cască nu au găsit răspunsuri fezabile cu privire la existența unor blocuri de cel puțin 120 de tone și cum acestea au fost integrate perfect în construcție. Poate de aceasta i se spune și ”Fortăreața Zeilor”, dar - ca și în alte cazuri – răspunsul complet nu-l vom afla niciodată.
Deși inițial demersul de a reintegra Inti Raymi în viața fostei capitale inca a fost gândit pentru locuitorii acesteia, turismul fiind practic cvasi-inexistent în 1944, când s-a reluat pentru prima dată ceremonialul, localnicii au cam fost înlocuiți în marea sală de spectacole de la Saqsaywaman cu turiști de prin țări străine, care își permit să plătească costul piperat al biletelor din zilele noastre.
Adevărul este mereu la mijloc, dar observ o situație din care beneficiază toată lumea: Inti Raymi aduce mai mulți bani și mai mult turism în Cusco iar localnicii fac picnic și savurează spectacolul din marea arenă oferită de dealurile din apropiere, pot să se miște în voie iar dacă s-au plictisit pentru că l-au mai văzut de 17 ori și jumătate pot pleca oricând acasă, fără să deranjeze tot rândul de spectatori și atmosfera de spectacol.
Poate cea mai frumoasă parte din atmosfera Inti Raymi sunt zilele premergătoare, cu grupuri de tineri ce se antrenează în piețele orașului pentru a avea ansamblul de dans perfect. Și apoi urmează paradele pline de culoare! E un frig de crapă pietrele dar de drag te oprești să-i urmărești.
Întâmplarea face ca unul dintre bunii mei prieteni să facă parte din suita de actori ce participă la Inti Raymi. Am fost curioasă să văd cum se simte sărbătoarea din interior, în secolul XXI. Dunker participă la acest eveniment de mai mulți ani. L-am întrebat care a fost motivul pentru această participare și ce rol i-a fost dat să joace.
-Mi-am dorit foarte mult această experiență și prima dată am participat la Inti Raymi în 2012. Nu îmi doream neapărat să joc un rol, ci doar să fiu parte din acest mare eveniment, să-l înțeleg. Mi-am dorit să mă simt mai aproape de energia soarelui și să înțeleg cu sufletul meu viziunea cosmică andină. Rolul meu în spectacol a fost să fiu doctor pentru suflet și corp și să curăț spiritual drumul parcurs de incaș.
Și mi-a povestit mai multe pe care încerc să le reproduc aici:
În fiecare an organizatorul ales prin licitație publică își alege echipa ce va participa la Inti Raymi, de la actorul ce îl va reprezenta pe inca, la regizor, actori principali și figuranți. În total participă la fiecare spectacol aproximativ 600 de persoane, din care 40 au roluri importante. Repetițiile au loc timp de două ore pe zi în aprilie, mai și iunie, iar în ultimele două săptămâni repetițiile au loc chiar și de două ori pe zi. Cu siguranță motivul participării nu este unul financiar, deoarece, în funcție de rolul jucat de fiecare, remunerația totală este între 50 și 200 de dolari.
Se pare că pentru participanți regizorul face diferența între un spectacol și altul. Sunt regizori care se concentrează exclusiv pe partea de coregrafie și actorie, și alții care se implică mult mai mult. În opinia prietenului meu, un regizor de Inti Raymi cu adevărat de succes depune multe eforturi să-și pregătească și spiritual actorii. Mulți dintre ei țin post (de la 9 zile și chiar până la o lună) și fac ofrande în singurătatea munților. Unii merg chiar de ziua solstițiului să primească binecuvântarea apușilor (fiecare munte este reprezentat de un apus, un fel de spirit tutelar al muntelui). Sunt oameni care participă de mai bine de 15 ani la acest eveniment, și doar pentru câțiva reprezintă doar un prilej de a-și etala costumele în fața rudelor și prietenilor. Pentru cei mai mulți este o experiență profund spirituală.
Cusco e o lume aparte. La prima ta abatere în Plaza de Armas, centrul spiritual și arhitectural al orașului, cu siguranță te va aborda o armată de ”spirituali” cu plete lungi care îți vor spune că posed toate secretele Universului, că te duc în locuri în care energia îți va da puteri nebănuite și că sunt stră-strănepoții ultimului incaș ce a pășit pe Terra. Pentru veterani cum sunt și eu, aceste momente sunt chiar simpatice și recreative.
În ciuda faptului că această temă spirituală este supra-exploatată, la un nivel mult mai profund oamenii și-au păstrat sau și-au recăpătat credința ancestrală. Deși au trecut cinci sute de ani de la căderea Imperiului, unii dintre ei încă mai așteaptă revenirea marelui Inca. Unii locuitori îl văd ca pe un izbăvitor al sutelor de ani de umilință ce au urmat cuceririi. Alții consideră că nobilimea inca era la fel de alunecoasă și calculată politic ca și politicienii zilelor noastre.
"Adevărul e pierdut în negura timpurilor dar credința este încă foarte prezentă și asta face din lumea peruană o lume cu adevărat magică și greu de descifrat. "
Kommentare