Viață de nomad în munții Iranului

Actualizată în: Aug. 13


În prima mea incursiune iraniană mi s-a lipit privirea de un afiș ce promitea o experiență de vis în munții Zagros. Suna al naibii de atrăgător să te duci undeva despre care nu știi mai nimic dar te atrăgea ca un magnet. Deși părea că nu mai încape în planul meu de vacanță, tipul de la capătul celălalt al conversației m-a ademenit foarte convingător și mi-a promis că o să fie cea mai frumoasă experiență pe care o voi trăi în Iran. Și așa a și fost.

La ora stabilită în întâlnesc pe ghidul ce-mi va face cunoscuți munții Zagros. Mă așteaptă într-un jeep alb proaspăt ieșit din spălătorie și e însoțit de un cuplu simpatic de elvețieni cu care urmează să împart bucuria și eventualul neprevăzut al acestei călătorii.





Ne îndepărtăm de oraș și în scurt timp începem să urcăm pe pante de munte, peisajul devine incitant. Pe măsură ce călătorim drumurile devin mai anevoioase, mai mocirloase și mai greu de parcurs. Peisajele conțin mult verde crud iar din când în când se intersectează cu noi echipe de ciobani cu plutonul lor de oi. Aceștia sunt nomazii din munți pe care venisem să-i văd.

Cât închid și deschid ochii mă aflu într-un peisaj de basm: munți înzăpeziți însoțiți de un râu și nomazii ne acompaniază . Mă trezesc într-o poveste din acelea cu care se laudă călătorii.

Savurăm multe ore de off-road, mașina cea alba devine neagră, șoferii sunt obosiți în luptă cu drumurile. Înjur că nu mi-am adus bocancii, mergeau și la un strat de noroi... Și totuși nu mă mai satur de munții-zebră (așa i-am denumit) ce ne înconjoară din toate direcțiile.

După ora prânzului ajungem la destinația finală: un sat aflat după o cotitură de munte. Îmi pare o copie a satului iranian Masuleh pe care l-am văzut doar în poze și pe care avusesem intenția să îl vizitez înainte să ajung aici, dar cumva se dusese vestea că a devenit o atracție turistică exagerat de mare. Nu m-am mai dus. Mă îndrăgostesc la prima vedere: este o combinație de case sărăcăcioase, acoperișul unei rând de case este în același timp parterul casei de pe următorul nivel. Înconjurat de munți pe toate părțile. Gazda noastră are o casă cu două camere pe două etaje. La ”parter” se află bucătăria familiei iar la etaj camera de zi. Toaleta și chiar dușul sunt comunale.

Gazda noastră se numește Esfandiar și are o soție și 3 copii. Numele soției nu am reușit să-l rețin și se pare că în amintirea oamenilor este ”soția lui Esfandiar”. Terminăm prânzul și mă întreabă dacă nu sunt de acord să fiu nevasta lui. Mi-a spus că are dreptul la patru soții iar eu aș fi acceptat bucuroasă un schimb de lifestyle dacă mă primea și cu restul de trei soți ai mei. Până la urmă înțelegerea a căzut.





Una dintre fetele lui, o adolescentă frumușică foc (pe care îmi doream foarte mult să o fotografiez) își ascunde fața de câte ori ating aparatul. Mi-au povestit apoi că a venit în sat un fotograf care a făcut-o vedetă pe Instagram și toată comunitatea o lua de atunci peste picior.

Împreună cu cei doi prieteni elvețieni avem tot satul la dispoziție - nu mai e picior de turist străin pe acolo și nici nu prea ar fi reușit să ajungă de capul lor. Ieșim să explorăm zona și un cârd de copii în șlapi pe post de bocanci ne însoțesc pretutindeni pentru a ne înlesni trecerea diverselor hopuri, pâraie și mai ce. Așa devin copiii cei mai cool din sat.

Deși mergem cu atenție maximă pe solul denivelat într-o încălțăminte oarecum serioasă, ”cei mici” zboară în șlapii părinților cu trei numere mai mari și sunt cu 20 de metri în față (asta dacă nu veneau să ofere ajutor celor mai puțini sprinteni). După un trekking de jur împrejurul satului ne întoarcem la ”hotel” unde împreună cu colegii de drum participăm cu privirea la pregătirea cinei, care bineînțeles, a fost cea mai bună masă din Iran pe acea tură (tură ce a durat în cazul meu aproape o lună de zile).



Dacă ai trăit și tu, cu siguranță poți înțelege sentimentul acela când stai față în față cu experiențe pe care credeai că nu-ți va fi dat să cunoști niciodată și cu oameni care îți deschid cu drag ușa casei și poate inima.

Seara târziu îmi iau în primire salteaua și dorm pe jos, așa cum se obișnuiește cel puțin în zonele rurale din Iran. Poate de aceea are vânzarea de covoare atâta succes în această țară! Dimineața următoare este în continuare splendidă: luăm micul dejun afară înconjurați de munți după care ne întoarcem spre civilizație. Încerc să rețin pe retină și în suflet cât mai multe din aceste minunății: oamenii primitori, experiența cu totul deosebită, peisajele de vis m-au cucerit complet și am decis să revin aici. Ceea ce am și făcut.

A doua oară am luat-o pe alt traseu. Esfandiar între timp a devenit un antreprenor de succes și și-a construit un eco-lodge. M-am orientat spre ceva mai izolat. În zonă tocmai ninsese sănătos de vreo trei metri pe verticală. În ciuda precipitațiilor abundente din ultimele zile, jeepurile noastre trec prin drumuri deszăpezite peste noapte, cu troienele laterale mai mari de doi metri. Am mulțumit în gând autorităților și Celui de sus pentru celeritatea cu care au deszăpezit zona.

La fel ca și restul Iranului, unde trebuie să ne facem cunoscută prezența, drumurile din Zagros sunt strict controlate fiind chiar zonă strategică. Merg cu ghidul nostru la poliție cu pașapoartele, completez formulare, autoritățile se uită un pic ciudat la noi – ce mai vor și nebunii ăștia prin munți?! – le zâmbesc galeș și spun că suntem oameni buni, și -piloși din fire - am trecut fără probleme. Încă un punct pentru autorități!

Peisajele de acum sunt cu siguranță cele mai spectaculoase pe care le-am văzut vreodată în Iran și unele dintre cele mai frumoase peisaje montane pe care mi le aduc aminte. Munții îmbrăcați în haină albă ne dau binețe, facem picnic pe marginea râului iar în sat ajungem aproape de seară după ”mai multe” opriri pe drum pentru ”încă o poză” a împrejurimilor. Seara o petrecem la taclale, cu însoțitorii și gazdele noastre minunate, primii fiind translatorii celor din urmă. Așa aflăm mai multe despre viața lor.




Nomazii și cei stabiliți în satele din Zagros reprezintă preponderent populația bakhtiari, trib ce se consideră a fi descendentul unui erou legendar din epopeea națională a Iranului, Shahnameh. Poate cea mai celebră reprezentantă a acestui trib a fost Soraya, fostă soție a ultimului șah iranian.

Oamenii din satele acestea izolate au renunțat la viața aspră nomadă dar nu au putut să își lase munții și au hotărât să trăiască în continuare aici. Câteva luni pe an legăturile cu restul Iranului sunt întrerupte datorită frecventelor ninsori ce acoperă șoseaua. Cu toate acestea, duc o viață mai bună decât restul semenilor lor nomazi. Au școli, moschei și dispensar în sat. La prima abatere în Zagros am vizitat școala și moschea satului, dar la școală nu am avut voie să fac poze. Înainte să lucreze în spital, orice absolvent de medicină este obligat să aibă doi ani de practică în sate, astfel încât nu există sat oricât de izolat fără acoperire în medici.

Majoritatea sătenilor sunt păstori și trăiesc din creșterea caprelor și a oilor. De dimineață pleacă cu ele pe cărări de munte și se întorc abia seara. De asemenea culeg și vând ierburi medicinale, fructe, carne, miere și uneori mai găzduiesc turiști ce vin în vizită pe timpul verii, majoritatea iranieni.

Viața femeilor de aici este destul de grea. În primul rând, au foarte mulți copii, trebuie să se ocupe de toată gospodăria, să care apa cu bidonul chiar de la depărtare (evident, ”o treabă de femei”), să gătească pentru toată familia, să aibă grijă de animale și să fie supuse bărbaților lor.

Bhakhtiari sunt musulmani shia, la fel ca aproape tot restul Iranului. Bineînțeles, regulile sunt aplicate, dar nu la fel de strict. De exemplu, nunțile lor se petrec în aer liber și participă tot satul, cu bărbați și femei, femeile fiind îmbrăcate în haine extrem de colorate pentru o atmosferă minunată. (Petrecerea de nuntă din restul Iranului se întâmplă din punct de vedere legal în săli separate pentru femei și bărbați, mirele fiind singurul bărbat căruia îi este permis să intre în sala unde femeile de distrează. Asta, cel puțin oficial...Dar despre asta cu altă ocazie. Părinții sunt cei care aleg viitorul partener de viață al copilului însă și aici există excepții de la regulă.




Aceleași norme se aplică totuși în ceea ce privește drepturile și obligațiile femeilor stabilite prin sharia (legea musulmană) iar oportunitățile pentru ambele sexe sunt oricum limitate.

Parte dintre ei își trimit copiii la oraș să studieze mai departe ca să aibă o viață mai bună.

Ei înșiși duc o existență mai tihnită decât frații lor nomazi, ce au un stil de viață și mai dur, încercând să găsească cele mai bune pășuni pentru animalele lor. Dar pentru cei din urmă este singurul fel de a trăi pe care îl cunosc. Se pare că cea mai mare comunitate nomadă din lume a zilelor noastre sunt chiar acești călători perpetuu ai munților Zagros. Deși acest fenomen dispare un pic câte un pic în fiecare an, mai există astăzi aproximativ un milion de oameni care trăiesc în stil nomadic și realizează procesul de migrație în fiecare primăvară și toamnă spre munți și înapoi. Cu aceștia m-am întâlnit în mai multe ocazii în aventurile mele off-road prin munții Zagros dar încă nu am devenit ”nomadă” cu acte în regulă. Kuch – migrația - este un corespondent al transhumanței noastre mioritice.

Nomazii obișnuiau să supraviețuiască toată vara doar cu ce pot căra măgarii, catârii și caii pe care îi au în dotare. Acum se aprovizionează peste vară de la satele din munți și au chiar ”furnizori cu livrare express”! Animalele poartă păturile, pernele, saltelele, covoarele ce vor fi ”reședința” lor de vară. Bineînțeles cară și cortul negru folosit pe timp de vreme neprielnică, folosit în cazul precipitațiilor. Pentru a-și îmbunătăți dieta formată din lipii, cartofi sau linte adună fructele dăruite de munți: rodii, migdale, nuci, caise sau prune.

O zi obișnuită începe dis-de-dimineață când bărbații și în special tinerii familiei se duc cu animalele să găsească locul ideal de păscut. Femeile se ocupă evident cu aprovizionarea cu apă, gătesc, procesează laptele de capră și-l transformă în iaurt și înhamă/deshamă animalele pentru continuarea călătoriei.

Migrația poate dura mai mult de două săptămâni, în funcție de distanță și abilitatea celor ce migrează. Principala lor preocupare este să reușească să își mențină toate animalele tefere și nevătămate, să nu dispară peste noapte sau să le fie luate de râu sau vreo stâncă buclucașă. Câteodată sunt trecute în brațe prin apă pe anumite porțiuni mai dificile. Odată ce ajung la ”civilizație” unii nomazi mai înstăriți au chiar și propriul mijloc de transport, cu care își transportă animalele până la reședința de iarnă. Cei mai puțin neînstăriți pot merge pe jos restul drumului sau închiriază de la ceilalți. Nomazii mai moderni preferă să își transporte animalele și posesiunile o bucată cât mai mare de drum, pentru a micșora efortul de a merge prin munți.

Munți drept casă, cerul liber drept acoperiș și migrația anuală dus-întors ce a dominat aceste regiuni timp de mii de ani începe să fie din ce în ce mai puțin atractivă pentru noua generație și nu sunt atât de mulți care să urmează exemplul părinților. Nu pot fi condamnați, e o viață plină de lipsuri când dincolo de munți sunt mult mai multe oportunități. Mai ales că și aceștia sunt conectați la lumea modernă și chiar la internet. Ce-i drept, nu prea au semnal la telefon...

Oricât de greu ar fi de înțeles, pentru mulți dintre ei este singurul mod de a fi pe care l-au cunoscut și îl preferă oricând mutării la oraș. Dar oare cum vor decide urmașii lor? Mulți sunt sceptici cu privire supraviețuirea pe termen lung a acestui mod de viață. Unii sunt totuși optimiști și cred că o tradiție de trei mii de ani va dăinui și în generația următoare, conservându-le în același timp identitatea.


"Ar fi egoist să îmi doresc să-și păstreze nealterate tradițiile, din moment ce toți oamenii și toate popoarele sunt într-o continuă evoluție. Pot doar să mă bucur că am avut privilegiul să fiu martora acestui mod de viață ce poate deveni în curând istorie. . "


#vacation #dream #summer


12 afișare0 comentariu